Comentariu-referat asupra lucrării “Românii, Basarabia şi Transnistria”, ce urmează să apară în curînd sub egida Fundaţiei Europene Titulescu şi a Centrului de Studii Strategice.
Dr. Ion Porojan
Declararea unilaterală a independenţei Kosovo (februarie 2008) şi recunoaşterea acesteia de către unele state influente pe plan mondial a scos, fără îndoială, în evidenţă necesitatea soluţionării unor conflicte îngheţate în lume, cu deosebire a celor din regiunea Balcanilor şi din spaţiul ex-sovietic.
În ultima vreme, perspectiva iniţierii procesului de aderare la NATO a unor foste republici unionale sovietice, chiar dacă amânată vremelnic (Georgia şi Ucraina) a stârnit reacţii dintre cele mai dure ale liderilor de la Kremlin. Aceştia au avertizat asupra pericolului pe care-l reprezintă mişcările separatiste din teritoriul ex-U.R.S.S., atât în planul securităţii europene, cât şi în planul asigurării stabilităţii tinerelor state.
Conflictele îngheţate din Abhazia şi Oseţia de Sud, ca şi din Transnistria au devenit modalitatea prin care s-a încercat să se amâne apropierea Alianţei Nord-Atlantice de graniţele fostului imperiu şi de a se perpetua influenţa Rusiei în zonă.
Lucrarea celor doi cercetători, Popa Ioan şi Popa Luiza, ne prezintă, printr-o argumentaţie bogată, apartenenţa istorică indubitabilă la România a Basarabiei, Bucovinei şi a ţinutului Herţa, Transnistria aparţinând şi ea intrisec Basarabiei. Autorii demonstrează în mod convingător, făcând trimitere la mai multe documente de arhivă, lipsa de temeinicie a încercărilor repetate de a denatura adevărul istoric şi fac referiri pertinente asupra finalităţii politice a unor asemenea tentative.
Jurisdicţia românească asupra Transnistriei începe de la Gheorghe Duca, domn al Moldovei în trei rânduri, subiect al primului roman istoric al lui Mihail Sadoveanu „Zodia cancerului sau vremea Ducăi-Vodă”, publicat în anul 1929. În lucrare se menţionează că, în anul 1681, „Poarta Otomană a hotărât să-i acorde hătmănia Ucrainei apusene, ţiunut între Bug şi Nistru, voevodului Moldovei Gheorghe Duca”.
Perenitatea României şi a românilor pe acest teritoriu rezultă din hrisoave vechi în care care se arată că, în „Ucraina hanului”, cum mai era numită regiunea dintre Bug şi Nistru între anii 1792-1799, numărul locuitorilor s-a dublat. Din 64 de localităţi mai mari, 41 erau moldoveneşti, 19 ucrainene şi 4 erau formate din populaţie mixtă.
În sprijinul celor mai sus-menţionate, sunt prezentate şi mărturii ruseşti. A.G.Lebedenţev, istoric, preot la catedrala din Odesa, spunea în 1898: „Denumirea hanului (regina Oceakov), care ar indica prezenţa aici a ucrainenilor, nu corespunea componenţei populaţiei, care era constituită în marea majoritate din moldoveni”.
Urmărind în ordine cronologică, autorii prezintă noi documente şi date care vin să confirme aceste adevăruri.
După Congresul Moldovenilor din 17-18 decembrie 1917, Onisifor Ghibu, renumit jurnalist şi jurist ardelean, refugiat în Moldova, spune: „Amândouă malurile Nistrului sunt tot atât de româneşti ca şi malurile Prutului, ale Oltului şi ale Mureşului. Dar un blestem, o nenorocire mare care ne-a păscut veacuri de-a rândul, a făcut din râurile şi munţii noştri linii de despărţire a aceloraşi fraţi”.
Pentru înţelegerea situaţiei geopolitce a României şi a ţinuturilor basarabene, bucovinene şi a celui din Transnistria, supuse unor năvăliri şi atacuri din partea ţarismului şi a regimurilor care s-au perindat în Rusia şi apoi în Uniunea Sovietică, Ioan Popa şi Luiza Popa apelează şi la mărturiile unor oameni de stat români.
Autorii prezintă, în acest sens, ceea ce s-a întâmplat în anii ‘40, subliniind că: „La începutul anului 1940, când ruşii pregăteau cel de-al treilea rapt al Basarabiei, după cele din 1812 şi 1878, Nicolae Titulescu evoca într-un amplu memoriu, trimis regelui Carol II, problema Basarabiei. Marele diplomat aprecia punctul de vedere susţinut de I.C.Brătianu şi delegaţia română la Conferinţa (româno-sovietică) de la Viena din 1924: „Nu trebuie să cerem niciodată Basarabia de la ruşi. Aceasta ar însemna că ruşii au obţinut-o în mod legal, (...) Turcia a cedat Basarabia Rusiei în 1812. Prin această concesie, Turcia a violat, pur şi simplu, contractul său de vasalitate (existent în raporturile cu Moldova) şi Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internaţional. Or, complicitatea la violarea unui contract de drept internaţional nu poate crea dreptul (...). Este important de relevat că Basarabia cedată de Turcia în 1812 Rusiei a început să fie restituită parţial în 1856 de către concertul european Principatelor Unite şi nu Turciei (...) Odată ce Basarabia a revenit în posesia noastră (...) a cere recunoaşterea rusă a acestei anexiuni înseamnă a renunţa la 2000 de ani de posesiune, înseamnă ratificarea noastră a violării contractului internaţional comis de Turcia în 1812, înseamnă recunoaşterea complicităţii ruso-turce ca sursă de drept (Nicolae Titulescu – „Documente confidenţiale”, Ed.Academiei Române, Buc.,1992, p.81-84).
Autorii au o contribuţie esenţială la dezvăluirea şi înţelegerea locului şi rolului Transnistriei în geopolitica externă a Rusiei. Sunt deosebit de interesante intenţiile şi motivaţia imperiului sovietic în crearea artificială a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti care s-a născut greu (după eşecul conferinţei de la Viena), având consecinţe de ordin intern şi internaţional.
Într-un memoriu strict confidenţial adresat C.C. al P.C (b) din Rusia, întocmit de un grup de iniţiativă din Basarabia, se vorbeşte despre oportunitatea creării unei unităţi autonome social-politice moldoveneşti în frontierele R.S.S.Ucrainene sau în cadrul U.R.S.S., care (...) ar focaliza intenţia populaţiei basarabene şi ar oferi pretexte evidente pentru pretenţiile de alipire la Republica Moldovenească a Basarabiei. Autorii susţin, pe bună dreptate, că unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului ar fi servit drept breşă strategică a U.R.S.S. faţă de Balcani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa Centrală (prin Bucovina şi Galiţia), pe care Uniunea Sovietică le-ar fi putut folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice.
Cei doi autori analizează situaţia din Transnistria în perioada sovietică şi după destrămarea U.R.S.S. până în zilele noastre. Astfel, în perioada 1944-1964, a fost introdusă vechea organizare sovietică, stabilind-se şi încorporarea celor două entităţi în cadrul R.S.S. Moldovenenşti (este vorba despre Basarabia şi R.A.S.S.M.). Din acest moment şi până la ieşirea din componenţa U.R.S.S., se va vorbi din ce în ce mai puţin sau aproape deloc despre Transnistria, istoria ei contopindu-se cu cea a Basarabiei.
Crearea Republcii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (12 octombrie 1924) urmărea, printre alte scopuri, realizarea intereselor ruseşti faţă de Basarabia. La 26 octombrie 1926, Nikolai Skribnik, comisarul pentru justiţie din R.S.S.Ucraineană, declara: „Considerăm drept frontieră nu Nistrul şi nici Bugul (...) pe harta noastră, Basarabia este marcată cu o linie roşie, căci Basarabia trebuie să devină o parte inseparabilă a R.A.S.S.M.”
Mass-media europeană comenta pe larg ameninţarea pe care Kremlinul o flutura în direcţia României prin crearea R.A.S.S.M. insistând asupra intenţiilor oculte urmărite. În mod deschis, se vorbea despre rolul R.A.S.S.M. ca şcoală de cadre a U.R.S.S. pentru România socialistă, ca un laborator de experimentare a teoriei moldovenismului, un artificiu al strategiei sovietice pentru a acredita ideea că moldovenii nu sunt români, ci o altă naţiune ce vorbeşte o altă limbă, o pepinieră de cadre bolşevice, pregătite special să ocupe posturi de decizie în viitoarele structuri de putere ale Basarabiei şi ale României.
În cadrul U.R.S.S., raioanele de est ale R.S.S.M. s-au bucurat de o serie de privilegii şi facilităţi care nu se aplicau la scara întreagii republici (furnizor de produse alimentare în cadrul U.R.S.S.). Zona urbană Tiraspol-Bender a devenit al doilea pol industrial al Moldovei Sovietice, aici funcţionând mai multe fabrici de armament, incluse în sfera industriei militare a Uniunii Sovietice, precum şi ramuri de importanţă strategică, cum era cea energetrică.
Din R.A.S.S.M. a pornit dictatura comunistă împotriva românilor din R.S.S. Moldovenească. S-au luat măsuri de reprimare a acestora: arestări, deportări, lichidare fizică şi altele. A avut loc cunoscuta „sterilizare spirituală” – anihilarea identităţii româneşti a populaţiei majoritare prin falsificarea istoriei, a limbii şi a culturii naţionale. S-a recurs la distrugerea bisericilor, a tradiţiilor şi a valorilor moral-creştine. În această perioadă a avut loc deportarea moldovenilor în îndepărtatele ţinuturi din Altai, regiunile Kurgan, Tiumen, Irkutsk. Au fost împuşcaţi mortal sau au fost răniţi zeci de deportaţi care au încercat să fugă. Au existat mai multe valuri de deportări. În lucrare se face precizarea că, imediat după reanexarea Basarabiei din anul 1940, circa 90 de mii de oameni au fost victime ale deportărilor şi execuţiilor.
Este corectă aprecierea autorilor că atât în R.A.S.S.M., şi ulterior în R.S.S.M., adică în întreaga Basarabie, U.R.S.S. a urmărit cu preponderenţă lichidarea rezistenţei antisovietice cu scopul de a menţine aceste regiuni în orbita Moscovei. Efortul autorilor este meritoriu, pentru că au studiat un extrem de bogat material documentar şi au făcut publice documente care nu au fost cunoscute până în prezent sau au recurs la conexiuni pentru a scoate şi mai pregnant în evidenţă soarta acestei regiuni, adevăratele mobiluri ale fostei U.R.S.S. de a-şi asigura dominaţia prin cele mai perfide metode, cum au fost deportările din perioada stalinistă.
Cât de dureroase au fost pentru autorul acestor rânduri întâlnirile cu moldoveni în ţinutul Altai, în Uzbekistan, Kazahstan şi Turkmenistan. Oameni, a căror singură vină era că sunt români-basarabeni, trăiau cu dorul de ţinuturile natale, cu speranţa că vor mai apuca să-şi vadă rudele şi locurile de baştină. Din păcate, pentru mulţi dintre aceştia această dorinţă a rămas neîmplinită şi ei sunt, în continuare, dezrădăcinaţi din varii motive, dintre care cel pecuniar este cel mai frecvent.
Nu poate fi trecută cu vederea nici intenţia organelor sovietice de a şterge pentru totdeauna din memoria colectivă deosebirile de naţionalitate prin crearea omului de tip nou, „omul sovietic”. Din aceste considerente, mulţi dintre ei aveau în actele de identitate, în dreptul rubricii Naţionalitatea, o... linie. Vor putea fi oare compensate, vreodată, aceste inimaginabile traume sufleteşti ale unor oameni nevinovaţi?!
Autorii prezintă, în mod veridic, caracteristicile statului sovietic, apogeul atins de acesta cu intenţia de a-şi consolida dominaţia în cadrul fostului imperiu, în ţările satelite şi pe plan mondial.
În perioada 1965-1989, ideologii şi strategii politici de la Kremlin au lansat şi au promovat agresiv „doctrina Brejnev”. Nemulţumirile din ţările din Est faţă de constrângerile dominaţiei U.R.S.S. şi ale hegemonismului P.C.U.S. s-au amplificat şi mai mult. Era o realitate greu de combătut: centrul coordonator unic de la Moscova începea să fie serios contestat de majoritatea partidelor comuniste din ţările socialiste. Manifestările cele mai pregnante au avut loc în R.D.G. (1953), în Ungaria (1956), evenimente sângeroase s-au produs şi în Polonia.
Încă de la începutul preluării puterii, Brejnev şi anturajul său pretindeau coeziunea şi unitatea ţărilor socialiste, responsabilitatea istorică internaţionalistă a partidelor comuniste faţă de soarta comunismului, de fapt, precum afirmă autorii cărţii, salvarea imperiului şi a dominaţiei Moscovei asupra ţărilor frăţeşti. A apărut aşa-numita teorie a „suveranităţii limitate” – doctrina Brejnev – menită să dea o legitimitate amestecului direct, inclusiv de ordin militar, în problemele interne ale altor state sub pretextul salvării cauzei socialismului.
Cehoslovacia a fost prima victimă a noii doctrine. În Occident nu s-a întreprins mai nimic, iar S.U.A. au recunoscut interesele U.R.S.S. în Europa Răsăriteană. Intervenţia de la Praga din 1968 a fost privită de Occident ca o problemă internă a lagărului socialist.
Tocmai în această perioadă, R.S.S.Moldovenească a fost folosită pentru promovarea doctrinei Brejnev mai ales faţă de România şi de zonele limitrofe acesteia. R.S.S.Moldovenească trebuia să combată cu mai multă vigoare „noul curs” al politicii României, politică ce contravenea obiectivelor şi intereselor U.R.S.S. Tendinţele naţionaliste şi alte stări de spirit „nesănătoase” au fost drastic sancţionate. Autorii prezintă în mod argumentat numeroasele manevre întreprinse de liderii de la Kremlin pentru a tempera dorinţa de independenţă a românilor, cehilor, polonezilor şi a altora.
În perioadă mai sus-menţionată, U.R.S.S. şi liderii săi au folosit un bogat arsenal şi metodele cele mai agresive de propagandă pentru a-şi asigura controlul contactelor moldo-române şi al activităţilor de depistare a dizidenţilor. Cel mai activ rol i-a revenit KGB-ului, prin secţia sa moldovenească, care a activat până la destrămarea U.R.S.S. şi continuă şi în momentul de faţă pentru a duce la îndeplinire obiectivele Rusiei.
Se poate afirma fără greşeală şi autorii împărtăşesc, în mare parte, realitatea că România a rămas pentru Moscova pe lista adversarilor ex-U.R.S.S. şi ai Rusiei de astăzi.
***
Primul semnal oficial de manifestare a separatismului transnistrean a fost dat la sesiunea a XIII a Sovietului Orăşenesc Tiraspol din 13 septembrie 1989, când s-a lansat un apel către toţi oamenii muncii din raioanele Tiraspol, Bender (Tighina – n.n.) Râbniţa, Slobozia, Kamenka, Bălţi, Grigoropol şi Dubăsari cu propunerea de a forma o republică autonomă în cadrul R.S.S.M., invocându-se unele prevederi din documente ale P.C.U.S. privind problema naţională. A existat un proiect ca „Republica Autonomă Sovietică Socialistă Nistreană să fie considerată succesoarea de drept a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Se pregăteau condiţiile pentru afirmarea „unui popor moldovenesc nistrean”, diferit de cel basarabean. Era nevoie de o sperietoare - pericolul românesc şi revenirea Basarabiei în frontierele României.
Prezenţa militară rusă în Transnistria nu a fost neutră. Militarii ruşi s-au implicat în conflictul apărut (3000 de ofiţeri şi soldaţi au reprezentat unul dintre corpurile de elită ale armatei ruse în perioada războiului rece). Autorii ar fi trebuit să se aplice mai mult asupra principalilor actori ai dramei de dincolo de Prut – Mircea Snegur, Petru Lucinski, Igor Smirnov, generalul Alexandr Lebed, analizând faptele şi responsabilitatea acestora.
Transnistria a devenit, cu mare repreziciune, una dintre cele mai sovietizate regiuni din cadrul U.R.S.S., păstrându-şi această caracteristică şi astăzi.
Obiectivul de înlăturare a României din mecanismul cvadripartit de mediere în R.S.S.M. s-a realizat cu suficientă uşurinţă. Federaţia Rusă şi I.Smirnov au cerut în permanenţă excluderea României de la tratative. S-a ajuns la internaţionalizarea conflictului, O.S.C.E. fiind aleasă ca mediator.
În noiembrie 1999, s-a discutat pe larg faptul că prezenţa militară rusă în Transnistria reprezintă principal obstacol în calea soluţionării conflictului.
Toate angajamentele asumate de Rusia cu acel prilej nu au fost duse la îndeplinire nici astăzi, conflictul din Transnistria a fost şi rămâne un instrument al intereselor ruseşti.
Cred că una dintre concluzii este aceea că misiunea istorică a României este aceea de a păstra trează în conştiinţa noastră apărarea drepturilor românilor răspândiţi în câmpia panonică, în Peninsula Balcanică, în Ucraina, în Transnistria şi în alte părţi.
Cartea reprezintă un document de mare valoare istorică, extrem de folositor specialiştilor, mediilor universitare, politice şi sociale. Cu un minim efort, poate deveni o lucrare de doctorat.
Declararea unilaterală a independenţei Kosovo (februarie 2008) şi recunoaşterea acesteia de către unele state influente pe plan mondial a scos, fără îndoială, în evidenţă necesitatea soluţionării unor conflicte îngheţate în lume, cu deosebire a celor din regiunea Balcanilor şi din spaţiul ex-sovietic.
În ultima vreme, perspectiva iniţierii procesului de aderare la NATO a unor foste republici unionale sovietice, chiar dacă amânată vremelnic (Georgia şi Ucraina) a stârnit reacţii dintre cele mai dure ale liderilor de la Kremlin. Aceştia au avertizat asupra pericolului pe care-l reprezintă mişcările separatiste din teritoriul ex-U.R.S.S., atât în planul securităţii europene, cât şi în planul asigurării stabilităţii tinerelor state.
Conflictele îngheţate din Abhazia şi Oseţia de Sud, ca şi din Transnistria au devenit modalitatea prin care s-a încercat să se amâne apropierea Alianţei Nord-Atlantice de graniţele fostului imperiu şi de a se perpetua influenţa Rusiei în zonă.
Lucrarea celor doi cercetători, Popa Ioan şi Popa Luiza, ne prezintă, printr-o argumentaţie bogată, apartenenţa istorică indubitabilă la România a Basarabiei, Bucovinei şi a ţinutului Herţa, Transnistria aparţinând şi ea intrisec Basarabiei. Autorii demonstrează în mod convingător, făcând trimitere la mai multe documente de arhivă, lipsa de temeinicie a încercărilor repetate de a denatura adevărul istoric şi fac referiri pertinente asupra finalităţii politice a unor asemenea tentative.
Jurisdicţia românească asupra Transnistriei începe de la Gheorghe Duca, domn al Moldovei în trei rânduri, subiect al primului roman istoric al lui Mihail Sadoveanu „Zodia cancerului sau vremea Ducăi-Vodă”, publicat în anul 1929. În lucrare se menţionează că, în anul 1681, „Poarta Otomană a hotărât să-i acorde hătmănia Ucrainei apusene, ţiunut între Bug şi Nistru, voevodului Moldovei Gheorghe Duca”.
Perenitatea României şi a românilor pe acest teritoriu rezultă din hrisoave vechi în care care se arată că, în „Ucraina hanului”, cum mai era numită regiunea dintre Bug şi Nistru între anii 1792-1799, numărul locuitorilor s-a dublat. Din 64 de localităţi mai mari, 41 erau moldoveneşti, 19 ucrainene şi 4 erau formate din populaţie mixtă.
În sprijinul celor mai sus-menţionate, sunt prezentate şi mărturii ruseşti. A.G.Lebedenţev, istoric, preot la catedrala din Odesa, spunea în 1898: „Denumirea hanului (regina Oceakov), care ar indica prezenţa aici a ucrainenilor, nu corespunea componenţei populaţiei, care era constituită în marea majoritate din moldoveni”.
Urmărind în ordine cronologică, autorii prezintă noi documente şi date care vin să confirme aceste adevăruri.
După Congresul Moldovenilor din 17-18 decembrie 1917, Onisifor Ghibu, renumit jurnalist şi jurist ardelean, refugiat în Moldova, spune: „Amândouă malurile Nistrului sunt tot atât de româneşti ca şi malurile Prutului, ale Oltului şi ale Mureşului. Dar un blestem, o nenorocire mare care ne-a păscut veacuri de-a rândul, a făcut din râurile şi munţii noştri linii de despărţire a aceloraşi fraţi”.
Pentru înţelegerea situaţiei geopolitce a României şi a ţinuturilor basarabene, bucovinene şi a celui din Transnistria, supuse unor năvăliri şi atacuri din partea ţarismului şi a regimurilor care s-au perindat în Rusia şi apoi în Uniunea Sovietică, Ioan Popa şi Luiza Popa apelează şi la mărturiile unor oameni de stat români.
Autorii prezintă, în acest sens, ceea ce s-a întâmplat în anii ‘40, subliniind că: „La începutul anului 1940, când ruşii pregăteau cel de-al treilea rapt al Basarabiei, după cele din 1812 şi 1878, Nicolae Titulescu evoca într-un amplu memoriu, trimis regelui Carol II, problema Basarabiei. Marele diplomat aprecia punctul de vedere susţinut de I.C.Brătianu şi delegaţia română la Conferinţa (româno-sovietică) de la Viena din 1924: „Nu trebuie să cerem niciodată Basarabia de la ruşi. Aceasta ar însemna că ruşii au obţinut-o în mod legal, (...) Turcia a cedat Basarabia Rusiei în 1812. Prin această concesie, Turcia a violat, pur şi simplu, contractul său de vasalitate (existent în raporturile cu Moldova) şi Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internaţional. Or, complicitatea la violarea unui contract de drept internaţional nu poate crea dreptul (...). Este important de relevat că Basarabia cedată de Turcia în 1812 Rusiei a început să fie restituită parţial în 1856 de către concertul european Principatelor Unite şi nu Turciei (...) Odată ce Basarabia a revenit în posesia noastră (...) a cere recunoaşterea rusă a acestei anexiuni înseamnă a renunţa la 2000 de ani de posesiune, înseamnă ratificarea noastră a violării contractului internaţional comis de Turcia în 1812, înseamnă recunoaşterea complicităţii ruso-turce ca sursă de drept (Nicolae Titulescu – „Documente confidenţiale”, Ed.Academiei Române, Buc.,1992, p.81-84).
Autorii au o contribuţie esenţială la dezvăluirea şi înţelegerea locului şi rolului Transnistriei în geopolitica externă a Rusiei. Sunt deosebit de interesante intenţiile şi motivaţia imperiului sovietic în crearea artificială a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti care s-a născut greu (după eşecul conferinţei de la Viena), având consecinţe de ordin intern şi internaţional.
Într-un memoriu strict confidenţial adresat C.C. al P.C (b) din Rusia, întocmit de un grup de iniţiativă din Basarabia, se vorbeşte despre oportunitatea creării unei unităţi autonome social-politice moldoveneşti în frontierele R.S.S.Ucrainene sau în cadrul U.R.S.S., care (...) ar focaliza intenţia populaţiei basarabene şi ar oferi pretexte evidente pentru pretenţiile de alipire la Republica Moldovenească a Basarabiei. Autorii susţin, pe bună dreptate, că unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului ar fi servit drept breşă strategică a U.R.S.S. faţă de Balcani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa Centrală (prin Bucovina şi Galiţia), pe care Uniunea Sovietică le-ar fi putut folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice.
Cei doi autori analizează situaţia din Transnistria în perioada sovietică şi după destrămarea U.R.S.S. până în zilele noastre. Astfel, în perioada 1944-1964, a fost introdusă vechea organizare sovietică, stabilind-se şi încorporarea celor două entităţi în cadrul R.S.S. Moldovenenşti (este vorba despre Basarabia şi R.A.S.S.M.). Din acest moment şi până la ieşirea din componenţa U.R.S.S., se va vorbi din ce în ce mai puţin sau aproape deloc despre Transnistria, istoria ei contopindu-se cu cea a Basarabiei.
Crearea Republcii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (12 octombrie 1924) urmărea, printre alte scopuri, realizarea intereselor ruseşti faţă de Basarabia. La 26 octombrie 1926, Nikolai Skribnik, comisarul pentru justiţie din R.S.S.Ucraineană, declara: „Considerăm drept frontieră nu Nistrul şi nici Bugul (...) pe harta noastră, Basarabia este marcată cu o linie roşie, căci Basarabia trebuie să devină o parte inseparabilă a R.A.S.S.M.”
Mass-media europeană comenta pe larg ameninţarea pe care Kremlinul o flutura în direcţia României prin crearea R.A.S.S.M. insistând asupra intenţiilor oculte urmărite. În mod deschis, se vorbea despre rolul R.A.S.S.M. ca şcoală de cadre a U.R.S.S. pentru România socialistă, ca un laborator de experimentare a teoriei moldovenismului, un artificiu al strategiei sovietice pentru a acredita ideea că moldovenii nu sunt români, ci o altă naţiune ce vorbeşte o altă limbă, o pepinieră de cadre bolşevice, pregătite special să ocupe posturi de decizie în viitoarele structuri de putere ale Basarabiei şi ale României.
În cadrul U.R.S.S., raioanele de est ale R.S.S.M. s-au bucurat de o serie de privilegii şi facilităţi care nu se aplicau la scara întreagii republici (furnizor de produse alimentare în cadrul U.R.S.S.). Zona urbană Tiraspol-Bender a devenit al doilea pol industrial al Moldovei Sovietice, aici funcţionând mai multe fabrici de armament, incluse în sfera industriei militare a Uniunii Sovietice, precum şi ramuri de importanţă strategică, cum era cea energetrică.
Din R.A.S.S.M. a pornit dictatura comunistă împotriva românilor din R.S.S. Moldovenească. S-au luat măsuri de reprimare a acestora: arestări, deportări, lichidare fizică şi altele. A avut loc cunoscuta „sterilizare spirituală” – anihilarea identităţii româneşti a populaţiei majoritare prin falsificarea istoriei, a limbii şi a culturii naţionale. S-a recurs la distrugerea bisericilor, a tradiţiilor şi a valorilor moral-creştine. În această perioadă a avut loc deportarea moldovenilor în îndepărtatele ţinuturi din Altai, regiunile Kurgan, Tiumen, Irkutsk. Au fost împuşcaţi mortal sau au fost răniţi zeci de deportaţi care au încercat să fugă. Au existat mai multe valuri de deportări. În lucrare se face precizarea că, imediat după reanexarea Basarabiei din anul 1940, circa 90 de mii de oameni au fost victime ale deportărilor şi execuţiilor.
Este corectă aprecierea autorilor că atât în R.A.S.S.M., şi ulterior în R.S.S.M., adică în întreaga Basarabie, U.R.S.S. a urmărit cu preponderenţă lichidarea rezistenţei antisovietice cu scopul de a menţine aceste regiuni în orbita Moscovei. Efortul autorilor este meritoriu, pentru că au studiat un extrem de bogat material documentar şi au făcut publice documente care nu au fost cunoscute până în prezent sau au recurs la conexiuni pentru a scoate şi mai pregnant în evidenţă soarta acestei regiuni, adevăratele mobiluri ale fostei U.R.S.S. de a-şi asigura dominaţia prin cele mai perfide metode, cum au fost deportările din perioada stalinistă.
Cât de dureroase au fost pentru autorul acestor rânduri întâlnirile cu moldoveni în ţinutul Altai, în Uzbekistan, Kazahstan şi Turkmenistan. Oameni, a căror singură vină era că sunt români-basarabeni, trăiau cu dorul de ţinuturile natale, cu speranţa că vor mai apuca să-şi vadă rudele şi locurile de baştină. Din păcate, pentru mulţi dintre aceştia această dorinţă a rămas neîmplinită şi ei sunt, în continuare, dezrădăcinaţi din varii motive, dintre care cel pecuniar este cel mai frecvent.
Nu poate fi trecută cu vederea nici intenţia organelor sovietice de a şterge pentru totdeauna din memoria colectivă deosebirile de naţionalitate prin crearea omului de tip nou, „omul sovietic”. Din aceste considerente, mulţi dintre ei aveau în actele de identitate, în dreptul rubricii Naţionalitatea, o... linie. Vor putea fi oare compensate, vreodată, aceste inimaginabile traume sufleteşti ale unor oameni nevinovaţi?!
Autorii prezintă, în mod veridic, caracteristicile statului sovietic, apogeul atins de acesta cu intenţia de a-şi consolida dominaţia în cadrul fostului imperiu, în ţările satelite şi pe plan mondial.
În perioada 1965-1989, ideologii şi strategii politici de la Kremlin au lansat şi au promovat agresiv „doctrina Brejnev”. Nemulţumirile din ţările din Est faţă de constrângerile dominaţiei U.R.S.S. şi ale hegemonismului P.C.U.S. s-au amplificat şi mai mult. Era o realitate greu de combătut: centrul coordonator unic de la Moscova începea să fie serios contestat de majoritatea partidelor comuniste din ţările socialiste. Manifestările cele mai pregnante au avut loc în R.D.G. (1953), în Ungaria (1956), evenimente sângeroase s-au produs şi în Polonia.
Încă de la începutul preluării puterii, Brejnev şi anturajul său pretindeau coeziunea şi unitatea ţărilor socialiste, responsabilitatea istorică internaţionalistă a partidelor comuniste faţă de soarta comunismului, de fapt, precum afirmă autorii cărţii, salvarea imperiului şi a dominaţiei Moscovei asupra ţărilor frăţeşti. A apărut aşa-numita teorie a „suveranităţii limitate” – doctrina Brejnev – menită să dea o legitimitate amestecului direct, inclusiv de ordin militar, în problemele interne ale altor state sub pretextul salvării cauzei socialismului.
Cehoslovacia a fost prima victimă a noii doctrine. În Occident nu s-a întreprins mai nimic, iar S.U.A. au recunoscut interesele U.R.S.S. în Europa Răsăriteană. Intervenţia de la Praga din 1968 a fost privită de Occident ca o problemă internă a lagărului socialist.
Tocmai în această perioadă, R.S.S.Moldovenească a fost folosită pentru promovarea doctrinei Brejnev mai ales faţă de România şi de zonele limitrofe acesteia. R.S.S.Moldovenească trebuia să combată cu mai multă vigoare „noul curs” al politicii României, politică ce contravenea obiectivelor şi intereselor U.R.S.S. Tendinţele naţionaliste şi alte stări de spirit „nesănătoase” au fost drastic sancţionate. Autorii prezintă în mod argumentat numeroasele manevre întreprinse de liderii de la Kremlin pentru a tempera dorinţa de independenţă a românilor, cehilor, polonezilor şi a altora.
În perioadă mai sus-menţionată, U.R.S.S. şi liderii săi au folosit un bogat arsenal şi metodele cele mai agresive de propagandă pentru a-şi asigura controlul contactelor moldo-române şi al activităţilor de depistare a dizidenţilor. Cel mai activ rol i-a revenit KGB-ului, prin secţia sa moldovenească, care a activat până la destrămarea U.R.S.S. şi continuă şi în momentul de faţă pentru a duce la îndeplinire obiectivele Rusiei.
Se poate afirma fără greşeală şi autorii împărtăşesc, în mare parte, realitatea că România a rămas pentru Moscova pe lista adversarilor ex-U.R.S.S. şi ai Rusiei de astăzi.
***
Primul semnal oficial de manifestare a separatismului transnistrean a fost dat la sesiunea a XIII a Sovietului Orăşenesc Tiraspol din 13 septembrie 1989, când s-a lansat un apel către toţi oamenii muncii din raioanele Tiraspol, Bender (Tighina – n.n.) Râbniţa, Slobozia, Kamenka, Bălţi, Grigoropol şi Dubăsari cu propunerea de a forma o republică autonomă în cadrul R.S.S.M., invocându-se unele prevederi din documente ale P.C.U.S. privind problema naţională. A existat un proiect ca „Republica Autonomă Sovietică Socialistă Nistreană să fie considerată succesoarea de drept a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Se pregăteau condiţiile pentru afirmarea „unui popor moldovenesc nistrean”, diferit de cel basarabean. Era nevoie de o sperietoare - pericolul românesc şi revenirea Basarabiei în frontierele României.
Prezenţa militară rusă în Transnistria nu a fost neutră. Militarii ruşi s-au implicat în conflictul apărut (3000 de ofiţeri şi soldaţi au reprezentat unul dintre corpurile de elită ale armatei ruse în perioada războiului rece). Autorii ar fi trebuit să se aplice mai mult asupra principalilor actori ai dramei de dincolo de Prut – Mircea Snegur, Petru Lucinski, Igor Smirnov, generalul Alexandr Lebed, analizând faptele şi responsabilitatea acestora.
Transnistria a devenit, cu mare repreziciune, una dintre cele mai sovietizate regiuni din cadrul U.R.S.S., păstrându-şi această caracteristică şi astăzi.
Obiectivul de înlăturare a României din mecanismul cvadripartit de mediere în R.S.S.M. s-a realizat cu suficientă uşurinţă. Federaţia Rusă şi I.Smirnov au cerut în permanenţă excluderea României de la tratative. S-a ajuns la internaţionalizarea conflictului, O.S.C.E. fiind aleasă ca mediator.
În noiembrie 1999, s-a discutat pe larg faptul că prezenţa militară rusă în Transnistria reprezintă principal obstacol în calea soluţionării conflictului.
Toate angajamentele asumate de Rusia cu acel prilej nu au fost duse la îndeplinire nici astăzi, conflictul din Transnistria a fost şi rămâne un instrument al intereselor ruseşti.
Cred că una dintre concluzii este aceea că misiunea istorică a României este aceea de a păstra trează în conştiinţa noastră apărarea drepturilor românilor răspândiţi în câmpia panonică, în Peninsula Balcanică, în Ucraina, în Transnistria şi în alte părţi.
Cartea reprezintă un document de mare valoare istorică, extrem de folositor specialiştilor, mediilor universitare, politice şi sociale. Cu un minim efort, poate deveni o lucrare de doctorat.
Sursa foto: www.romanialibera.ro
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu