Carol Hârşan, Georgiana Arsene
Am un frate în Transnistria.
Pentru a ajunge, eu, ziarist din România, la „Adevărul Nistrean”, nu trebuie decît să-mi amintesc de anul 1994. Atunci am cunoscut un om – era vesel, încrezător, dar şi cu amintirile recentului război rezonînd în memorie – la prima conferinţă de pacificare în Republica Moldova, ţinută în Slovacia, proaspăt desprinsă de Cehia...
Peste 13 ani, am vizitat din nou, a cîta oară?, Transnistria, cu soţia mea, şi ea mi-a spus acelaşi lucru, al primei impresii: „e vesel, încrezător, n-aş fi crezut după tot ce am auzit despre ei...”.
Între timp acest om a devenit mai mult decît un prieten, mi-a devenit un frate. Da, am un frate în Transnistria. Spun asta cu mîndrie, să ştie toţi românii, mai ales cei din structurile care consideră încă, azi, în 2009, Transnistria drept o zonă ostilă!
Îl cheamă Serghei Sandu. Este reporter parlamentar al ziarului „Adevărul Nistreran" şi de 15 ani este ghidul meu în Transnistria. Acum, şi al Georgianei. Nu doar un ghid „turistic”, cum au atîtea ţări „normale”, cu turismul bine dezvoltat. Ci, şi unul spiritual, de dincolo de aparenţa zilnică a lucrurilor. Aşa am ajuns să cunosc şi sufletul nistrean, aşa am ajuns să înţeleg foarte mulţi oameni, despre care reporterii unei ţări ca România nu
s-au străduit să încerce măcar să-i contacteze. Pentru mulţi dintre ei, ignoranţa le-a fost ghidul ce le-a întunecat judecata.
De acest lucru m-a scăpat Serioja, încă din 1994: de ignoranţă.
O redacţie, de cînd o ştiu, mai săracă, cu birouri uzate din vremea sovietică, cu calculatoare a căror generaţie a apus demult, fără Internet la toţi, „doar la şefi”, ca în redacţiile controlate de la noi, înainte de 1990. Cu toate acestea, redactorii fac şi astăzi ceea ce ştiu dintotdeauna: scriu despre alţi oameni. Despre realizările lor, despre bucurii, probleme, necazuri, facturile de achitat, şcolile nezugrăvite, despre salariile întîrziate şi toate cele ce fac viaţa unei ţări în tranziţie. Mai nou scriu şi despre puţinele aspecte pe care democraţia le-a plantat aici, despre pluripartidism, despre concurenţă, despre piaţa liberă, despre organizaţii neguvernamentale sau despre alegeri din ce în ce mai libere...
Am spus mai sus „în tranziţie”, dar, în tranziţie, de la ce, spre ce? – ar suna întrebarea.
În primul rînd, am văzut de-a lungul călătoriilor noastre, aspecte ale tranziţiei de la comunismul sovietic, spre ceva ce am putea numi o liberalizare dirijată. Aceşti oameni s-au educat din mers, s-au reciclat spre un profesionalism asumat cu greutate, uneori, dar cu răspundere întotdeauna, s-au transformat în ceva ce n-au visat vreodată: în reporteri adevăraţi, cum sînt atîţia în lume. Cu o singură misiune – exprimarea adevărului.
Uneori le-am adus cărţi de jurnalism din România, alteori le-am vorbit despre rolul ziaristului independent. Au fost foarte receptivi, au talentul nativ de a învăţa repede. Pe de altă parte, pentru că aici, în afara posturilor TV locale, cel mai vizionat post străin este Pervîi Kanal din Moscova, mulţi încearcă să aibă atitudinea reporterilor de acolo, sperînd într-un plus de profesionism. Adevărul e că „ştiriştii” moscoviţi pot rivaliza cu cei de la CNN sa CBS.
Dar ziariştii nistreni descoperă tot mai mult faptul că singura cale de a deveni un adevărat profesionist, este rostirea adevărului, fără frică şi fără tentaţia de a te supune „celui care acum este tare, acum conduce”. Mîine, acest ziarist va fi în gloria sa, pentru că nu a promovat minciuna.
Noi, în România, am hotărît recent, să spargem blocada informaţională a presei de la Bucureşti, şi am inaugurat un blog cu ştiri zilnice din Transnistria (http://newlandoftransnistria.blogspot.com ), iar în acest „ziar” electronic, se regăseşte aproape zilnic, şi cîte ceva din spiritul „Adevărului Nistrean”. Şi nici nu se putea altfel: doar avem un frate în Transnistria!
„Adevărul Nistrean” a împlinit 15 ani, e o vîrstă a adolescenţei, plină de bucurii şi de mari probleme, ca la toţi tinerii de 15 ani. Toţi redactorii săi, însă, ştiu că ziarul trebuie să treacă din zona de portavoce a expresiilor politicii de putere, în cîmpul expresiei libere, în care toţi nistrenii să se regăsească cu mîndrie şi încredere: „da, acest ziar m-a ajutat să îmi fie astăzi mai bine”... Avem convingerea că aşa va fi.
Am un frate în Transnistria.
Pentru a ajunge, eu, ziarist din România, la „Adevărul Nistrean”, nu trebuie decît să-mi amintesc de anul 1994. Atunci am cunoscut un om – era vesel, încrezător, dar şi cu amintirile recentului război rezonînd în memorie – la prima conferinţă de pacificare în Republica Moldova, ţinută în Slovacia, proaspăt desprinsă de Cehia...
Peste 13 ani, am vizitat din nou, a cîta oară?, Transnistria, cu soţia mea, şi ea mi-a spus acelaşi lucru, al primei impresii: „e vesel, încrezător, n-aş fi crezut după tot ce am auzit despre ei...”.
Între timp acest om a devenit mai mult decît un prieten, mi-a devenit un frate. Da, am un frate în Transnistria. Spun asta cu mîndrie, să ştie toţi românii, mai ales cei din structurile care consideră încă, azi, în 2009, Transnistria drept o zonă ostilă!
Îl cheamă Serghei Sandu. Este reporter parlamentar al ziarului „Adevărul Nistreran" şi de 15 ani este ghidul meu în Transnistria. Acum, şi al Georgianei. Nu doar un ghid „turistic”, cum au atîtea ţări „normale”, cu turismul bine dezvoltat. Ci, şi unul spiritual, de dincolo de aparenţa zilnică a lucrurilor. Aşa am ajuns să cunosc şi sufletul nistrean, aşa am ajuns să înţeleg foarte mulţi oameni, despre care reporterii unei ţări ca România nu
s-au străduit să încerce măcar să-i contacteze. Pentru mulţi dintre ei, ignoranţa le-a fost ghidul ce le-a întunecat judecata.
De acest lucru m-a scăpat Serioja, încă din 1994: de ignoranţă.
O redacţie, de cînd o ştiu, mai săracă, cu birouri uzate din vremea sovietică, cu calculatoare a căror generaţie a apus demult, fără Internet la toţi, „doar la şefi”, ca în redacţiile controlate de la noi, înainte de 1990. Cu toate acestea, redactorii fac şi astăzi ceea ce ştiu dintotdeauna: scriu despre alţi oameni. Despre realizările lor, despre bucurii, probleme, necazuri, facturile de achitat, şcolile nezugrăvite, despre salariile întîrziate şi toate cele ce fac viaţa unei ţări în tranziţie. Mai nou scriu şi despre puţinele aspecte pe care democraţia le-a plantat aici, despre pluripartidism, despre concurenţă, despre piaţa liberă, despre organizaţii neguvernamentale sau despre alegeri din ce în ce mai libere...
Am spus mai sus „în tranziţie”, dar, în tranziţie, de la ce, spre ce? – ar suna întrebarea.
În primul rînd, am văzut de-a lungul călătoriilor noastre, aspecte ale tranziţiei de la comunismul sovietic, spre ceva ce am putea numi o liberalizare dirijată. Aceşti oameni s-au educat din mers, s-au reciclat spre un profesionalism asumat cu greutate, uneori, dar cu răspundere întotdeauna, s-au transformat în ceva ce n-au visat vreodată: în reporteri adevăraţi, cum sînt atîţia în lume. Cu o singură misiune – exprimarea adevărului.
Uneori le-am adus cărţi de jurnalism din România, alteori le-am vorbit despre rolul ziaristului independent. Au fost foarte receptivi, au talentul nativ de a învăţa repede. Pe de altă parte, pentru că aici, în afara posturilor TV locale, cel mai vizionat post străin este Pervîi Kanal din Moscova, mulţi încearcă să aibă atitudinea reporterilor de acolo, sperînd într-un plus de profesionism. Adevărul e că „ştiriştii” moscoviţi pot rivaliza cu cei de la CNN sa CBS.
Dar ziariştii nistreni descoperă tot mai mult faptul că singura cale de a deveni un adevărat profesionist, este rostirea adevărului, fără frică şi fără tentaţia de a te supune „celui care acum este tare, acum conduce”. Mîine, acest ziarist va fi în gloria sa, pentru că nu a promovat minciuna.
Noi, în România, am hotărît recent, să spargem blocada informaţională a presei de la Bucureşti, şi am inaugurat un blog cu ştiri zilnice din Transnistria (http://newlandoftransnistria.blogspot.com ), iar în acest „ziar” electronic, se regăseşte aproape zilnic, şi cîte ceva din spiritul „Adevărului Nistrean”. Şi nici nu se putea altfel: doar avem un frate în Transnistria!
„Adevărul Nistrean” a împlinit 15 ani, e o vîrstă a adolescenţei, plină de bucurii şi de mari probleme, ca la toţi tinerii de 15 ani. Toţi redactorii săi, însă, ştiu că ziarul trebuie să treacă din zona de portavoce a expresiilor politicii de putere, în cîmpul expresiei libere, în care toţi nistrenii să se regăsească cu mîndrie şi încredere: „da, acest ziar m-a ajutat să îmi fie astăzi mai bine”... Avem convingerea că aşa va fi.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu